Pe la sfârşitul secolului al VI-lea, după Hristos, apăru în Arabia un legislator, numit Mahomet, care, – pretinzând că se sprijină pe Biblie (din care cunoştea imperfect anumite părţi) şi pe Evanghelie (pe care o ignora aproape cu totul), – dădu arabilor o legislaţie religioasă, „Coranul” sau „Alcoranul”, legislaţie pe care pe urmă, voi s-o întindă asupra întregii omeniri.
Acest „Alcoran” ar fi fost destinat să înlocuiască cu folos legislaţiile ovreiască şi creştinească.
„Cu voia lui Dumnezeu, îngerul Gabriel ţi-a inspirat Alcoranul, care confirmă vechile scripturi (Biblia şi Evanghelia) şi care conduce pe cei buni pe calea mântuirii”.
Astăzi, după 12 veacuri de existenţă, legea lui Mahomet este urmată de peste două sute de milioane de oameni, – adică de o bună parte din Europa, de o treime din Asia şi de jumătate din Africa.
Se înţelege uşor importanţa enormă ce o prezintă pentru noi această legislaţie.
Să studiem deci Alcoranul, – din punctul nostru de vedere biologic, – şi să-i punem în evidentă prescripţiile, în ceea ce priveşte patimile de proprietate şi de dominaţie.
I. – Patima de proprietate
a) – În naţie. – Încă de la începutul carierei sale, Mahomet, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioşi, săvârşi mai multe expediţii armate (în număr de 27) şi, după nouă ani de lupte sângeroase, puse mâna pe Meca.
În acest timp, el duce o viaţă de adevărat bandit, înfocat la jaf şi lacom la împărţirea prăzilor.
„Dumnezeu vă porunceşte să daţi Profetului o parte din prada ce o veţi lua de la duşmani, – atât din cai şi din cămile, cât şi din celelalte lucruri jefuite”.
Califii, urmaşii lui Mahomet, îl luară ca exemplu şi organizară o putere militară, care nu avea altă ţintă decât cucerirea.
De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei întregi, – şi pe urmă năvăli, de jur împrejur, în ţări din ce în ce mai depărtate, cu tendinţa de a se face stăpână pe toată suprafaţa pământului.
Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înţeles că, în aceste condiţii, teritoriile naţiilor, cu care musulmanii veneau în contact, deveneau o pradă râvnită şi cădeau în mâinile lor, în urma unui război nenorocit.
Astfel s-a întâmplat cu nenumărate ţări, începând cu Persia, trecând prin Peninsula Balcanică şi prin Africa de Nord şi ajungând până în Spania.
Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sultanii şi paşalele lor, sugeau, peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creştine învinse, pe care le administrau.
Pretutindeni, arabii şi mai cu seamă turcii, au sărăcit astfel, până la cea mai neagră mizerie, ţările care, ca a noastră, au avut nenorocirea să le cadă în gheare.
b) – În trib şi în familie, dreptul de proprietate este absolut şi exclusiv. Mahomet interzice frauda sau înşelăciunea.
„Cântăriţi cu cântare drepte, măsuraţi cu măsuri bune şi nu reţineţi nimic de la aproapele vostru”.
„Nu corupeţi pe judecători prin daruri şi plocoane pentru ca să mâncaţi, cu răutate, averea altuia”.
El condamnă zgârcenia:
„Să nu credeţi că cei ce sunt prea economi şi zgârciţi… fac bine; din contra, ei fac foarte rău. Ceea ce pun deoparte, fără motiv, îi va sugruma în ziua judecăţii”.
El dezaprobă şi cămătăria:
„Cămătarii au zis că comerţul este asemenea cu camăta. Dumnezeu permite comerţul, însă opreşte cămătăria.
El recomandă o oarecare binefacere către săraci:
„Fiţi binefăcători către săraci, care s-au strâmtorat pentru ca să servească pe Dumnezeu şi care nu mai pot să lucreze”.
„Veţi ajuta, din ceea ce aveţi, pe tatăl şi pe mama voastră, pe aliaţii voştri, pe orfani, pe săraci şi pe călători”.
Într-adevăr, musulmanii, în general, au păstrat o anumită cinste în afaceri şi chiar o oarecare dărnicie faţă de săraci.
Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce priveşte relaţiile arabilor între ei.
Cât despre străini şi mai ales despre creştini, – mahomedanii îi tratează ca pe nişte robi, ca pe nişte oameni lipsiţi de dreptul de proprietate.
II. – Patima de dominaţie
a) – în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viaţă şi de moarte asupra femeilor şi asupra copiilor.
Totuşi, Mahomet uşurează oarecum rigoarea acestui drept, relativ la copii.
„Nu vă omorâţi copiii de frica sărăciei;… uciderea copiilor este un mare păcat”.
Cât despre femei, falsul prooroc le încătuşează cu lanţul ignominiei, prin instituţia poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia şi care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominaţie, – ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia trufiei şi a desfrâului.
Mahomet autorizează pe adepţii lui să aibă până la patru neveste; – el însuşi a avut, la un oarecare moment, până la cincisprezece soţii legitime. Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.
„Însuraţi-vă cu femeile care vă plac: două, trei sau patru; – dacă vă e teamă că nu le puteţi întreţine pe toate, nu luaţi decât una.
Puteţi, de asemenea, să vă căsătoriţi cu roabele pe care le-aţi dobândit.
Femeia este considerată, de musulmani, fie ca o vită condamnată la o sclavie mârşavă, fie ca un instrument de plăcere, destinat să sature dorinţele bestiale ale masculilor, putreziţi de vicii.
„Dintre femeile tale, vei păstra pe cele ce-ţi convin; te vei despărţi de cele ce te plictisesc şi te vei culca cu cele ce-ţi plac”.
Fondatorul islamului, dă astfel voie credincioşilor săi să divorţeze de câte ori vor voi. Dar adaugă, ca să poleiască pilula:
„Divorţul, întâia şi a doua oară, trebuie să se facă cu blândeţe, politeţe şi binefaceri”.
Şi acest legislator nu ţine nici o socoteală de faptul că, de pe urma poligamiei, femeile sunt groaznic chinuite de gelozie, trebuind ca, mai multe, să-şi împartă iubirea unui singur om.
Pentru a lupta contra revoltei trebuinţelor genitale, în veci nesăturate, ale acestor nenorocite femei, credincioşii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii – sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.
Dar, pentru a putea ţine în frâu o asemenea turmă de femele, în plină perioadă de rut, monştrii musulmani născociră să recurgă la masculi… fără nevoi sexuale, adică lipsiţi de organe genitale. Scopiră deci, cu forţa, robi străini, îi făcură eunuci şi îi întrebuinţară ca păzitori de harem.
Astfel, pentru a garanta continenţa cadânelor şi a asigura posesia lor, – exclusiv rezervată stăpânului, – au mers până să mutileze fiinţe omeneşti, lipsindu-le pentru totdeauna de capacitatea de a crea o familie.
b) – în naţia arabă, puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de Mahomet, ca provenind de la Dumnezeu.
„Acela care se supune profetului, apostolul lui Dumnezeu, se supune lui Dumnezeu”.
Astfel, a fost uşor să se transforme instinctul de dominaţie într-o patimă neînfrânată, – adică să se schimbe în despotism şi într-o tiranie feroce, care domneşte până azi în toate ţările musulmane.
Această stare de plâns este agravată şi prin faptul că Mahomet contopeşte întruna, amândouă autorităţile, civilă şi religioasă şi vrea ca şeful statului să fie şi mare preot. Şi, în adevăr, până astăzi, califii şi sultanii sunt, în acelaşi timp, regi şi pontifi. Cu alte cuvinte, celui ce exercită dominaţia, i se dă ca misie să se opună la dezvoltarea patimei de dominaţie, în el însuşi, – ceea ce în practică este foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat.
Acest fapt este un semn indiscutabil că Mahomet a stabilit o simplă instituţie naţională, – iar nu, după cum pretindea el, o religie universală.
Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi. El uzează şi abuzează într-atâta, de această teribilă prerogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor asupra supuşilor săi armeni, – măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluţie franceză,… asemenea masacre neputând fi decât efectele izbucnirii patimilor de dominaţie şi de proprietate.
Dar, ceea ce este şi mai grav, Mahomet transmite tuturor musulmanilor această putere de viaţa şi de moarte asupra ghiaurilor.
„Ucideţi pe necredincioşi, unde îi veţi întâlni; luaţi-i robi şi observaţi pe unde trec, pentru ca să le întindeţi curse”.
„Omorâţi pe cei răi, pentru ca să înlăturaţi răscoala şi ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu”.
Mahomet promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.
„Dacă sunteţi ucişi, luptând pentru credinţă, veţi fi adunaţi înaintea divinei Majestăţi ca să fiţi răsplătiţi”.
Prima consecinţă a acestei stări de lucruri, a fost nişte războaie teribile, – adevărate războaie de exterminare, care pustiesc ţările prin măcelărirea locuitorilor şi prin incendierea locuinţelor, – războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum şi cea a popoarelor cu care ei au venit în contact.
Naţiuni, odinioară înfloritoare, din Asia Occidentală şi din Africa de Nord, sunt acum moarte, de pe urma acestor cataclisme, iar civilizaţiile lor, atât de înaintate în timpul romanilor, sunt pierdute pentru vecie.
Cele din Peninsula Balcanică, sugrumate de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viaţă, renăscură din cenuşa lor, şi luară repede, în câţiva ani, un avânt de viaţă şi de cultură.
Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semănat, – împreună cu devastarea, – inerţia, somnul sau moartea.
Însă, pseudo-profetul nu s-a mulţumit cu ruinele ce grămădea în trecerea sa.
După un război, învinşii, care nu erau ucişi, erau luaţi ca robi.
Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calamitate, ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omeneşti, adică al patimei de dominaţie, împinsă la cea din urmă expresie.
Istoria românească va păstra cu sfinţenie amintirea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile şi lupanarele islamului.
Ea nu va uita nici miile de băieţaşi, munteni şi moldoveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul, ca să îi scopească şi să îi introducă astfel în corpul ienicerilor.
O asemenea pretenţie, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul Vlad-Ţepeş şi îl hotărî să ia armele, făcând astfel ca ţara să îndure toate grozăviile unui război înfiorător.
De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; – se mai ştie că toţi negustorii de sclavi sunt mahomedani, – şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.
O altă buruiană otrăvitoare, ce creşte pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care Mahomet o adoptă după Moise, – dar agravând-o.
„Am poruncit Talionul: om pentru om, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine.
„Talionul vă este prescris şi la omoruri: liber pentru liber, sclav pentru sclav, femeie pentru femeie.
Legea Talionului se aplică chiar la insulte:
„Insultaţi pe cei ce vă vor insulta,… în acelaşi fel cum ei v-au insultat”.
Şi când te gândeşti că Hristos ne sfătuieşte să iertăm ofensele „nu până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori, câte şapte ori”!
În plus Mahomet face din răzbunare o datorie, pe care o impune credincioşilor săi ca un ordin sacru:
„Omorâţi mai ales pe cei…. ce şi-au dat silinţa ca să alunge pe profet din Meca”.
Dar Mahomet nu întrerupe nici aici faptele sale mârşave.
Printr-o neruşinată minciună el s-a dat ca prooroc şi, încă mai mult, ca cel din urmă şi cel mai mare dintre trimişii lui Dumnezeu; – pe când, în realitate, el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocupat, înainte de toate, să stabilească o împărăţie.
„Aduceţi-vă aminte că Isus a zis fiilor lui Israel: „Eu sunt trimisul lui Dumnezeu: El m-a însărcinat să confirm Vechiul Testament şi să vă anunţ că, după mine, va veni un profet ce se va chema Mahomet”.
Acest înşelător a susţinut mai întâi că Mozaismul şi Creştinismul, – de care se servise pentru a redacta Coranul, – nu sunt decât nişte criminale alterări ale învăţăturii sale, care singură este eternă.
Mai târziu, văzând cum Creştinismul devine universal, îşi închipui că şi doctrina sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei, – şi se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pământul.
Dar pentru ca să poţi pretinde că ai fondat o religie universală, trebuie ca mai întâi s-o zideşti pe adevăr şi nu să recurgi la minciună. Mai mult, trebuie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Stat naţional.
Or, aceste condiţii n-au fost împlinite de către Mahomedanism, – precum nici de Judaism, – căci ambele religii sunt bazate pe minciuni şi, în plus, constituie, una, codul naţiei arabe, cealaltă, codul naţiei jidoveşti.
Într-adevăr, nici ovreii nu pot să conceapă decât un judaism universal, – adică o curată contradicţie, un particularism general, cum zice istoricul Moehler, – iar Mesia lor, aşteptat cu nerăbdare, n-ar fi decât un fel de Mahomet, ieşit din neamul lor.
III. – Legea iubirii
În Coran, – care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, – nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.
Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva acestora din urmă, – care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri” şi câini cu faţă de om, – orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.
a) – Coranul, – în loc să combată patima de proprietate, – a favorizat jafurile şi le-a adăugat incendiul devastator, care a acoperit cu ruine ţări întregi.
b) – Coranul, – în loc să lupte împotriva patimei de dominaţie, – a stabilit o tiranie cumplită, din care au rezultat războaie pustiitoare şi o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta, legea Talionului şi poligamia, cu corolarul său, demasculaţia păzitorilor seraiurilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul moral al islamismului.
c) – Coranul, – ca şi Talmudul, – se reazemă pe minciună.
d) – Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă şi sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi.
Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge omenesc.
Dar, dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu nişte tigri sălbatici, – ovreii, care nu se manifestă decât prin laşitate, aduc mai mult cu ploşniţele sau cu… păduchii vâscoşi şi lipicioşi, – după cum se exprimă Drumont.
Acest „Alcoran” ar fi fost destinat să înlocuiască cu folos legislaţiile ovreiască şi creştinească.
„Cu voia lui Dumnezeu, îngerul Gabriel ţi-a inspirat Alcoranul, care confirmă vechile scripturi (Biblia şi Evanghelia) şi care conduce pe cei buni pe calea mântuirii”.
Astăzi, după 12 veacuri de existenţă, legea lui Mahomet este urmată de peste două sute de milioane de oameni, – adică de o bună parte din Europa, de o treime din Asia şi de jumătate din Africa.
Se înţelege uşor importanţa enormă ce o prezintă pentru noi această legislaţie.
Să studiem deci Alcoranul, – din punctul nostru de vedere biologic, – şi să-i punem în evidentă prescripţiile, în ceea ce priveşte patimile de proprietate şi de dominaţie.
I. – Patima de proprietate
a) – În naţie. – Încă de la începutul carierei sale, Mahomet, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioşi, săvârşi mai multe expediţii armate (în număr de 27) şi, după nouă ani de lupte sângeroase, puse mâna pe Meca.
În acest timp, el duce o viaţă de adevărat bandit, înfocat la jaf şi lacom la împărţirea prăzilor.
„Dumnezeu vă porunceşte să daţi Profetului o parte din prada ce o veţi lua de la duşmani, – atât din cai şi din cămile, cât şi din celelalte lucruri jefuite”.
Califii, urmaşii lui Mahomet, îl luară ca exemplu şi organizară o putere militară, care nu avea altă ţintă decât cucerirea.
De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei întregi, – şi pe urmă năvăli, de jur împrejur, în ţări din ce în ce mai depărtate, cu tendinţa de a se face stăpână pe toată suprafaţa pământului.
Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înţeles că, în aceste condiţii, teritoriile naţiilor, cu care musulmanii veneau în contact, deveneau o pradă râvnită şi cădeau în mâinile lor, în urma unui război nenorocit.
Astfel s-a întâmplat cu nenumărate ţări, începând cu Persia, trecând prin Peninsula Balcanică şi prin Africa de Nord şi ajungând până în Spania.
Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sultanii şi paşalele lor, sugeau, peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creştine învinse, pe care le administrau.
Pretutindeni, arabii şi mai cu seamă turcii, au sărăcit astfel, până la cea mai neagră mizerie, ţările care, ca a noastră, au avut nenorocirea să le cadă în gheare.
b) – În trib şi în familie, dreptul de proprietate este absolut şi exclusiv. Mahomet interzice frauda sau înşelăciunea.
„Cântăriţi cu cântare drepte, măsuraţi cu măsuri bune şi nu reţineţi nimic de la aproapele vostru”.
„Nu corupeţi pe judecători prin daruri şi plocoane pentru ca să mâncaţi, cu răutate, averea altuia”.
El condamnă zgârcenia:
„Să nu credeţi că cei ce sunt prea economi şi zgârciţi… fac bine; din contra, ei fac foarte rău. Ceea ce pun deoparte, fără motiv, îi va sugruma în ziua judecăţii”.
El dezaprobă şi cămătăria:
„Cămătarii au zis că comerţul este asemenea cu camăta. Dumnezeu permite comerţul, însă opreşte cămătăria.
El recomandă o oarecare binefacere către săraci:
„Fiţi binefăcători către săraci, care s-au strâmtorat pentru ca să servească pe Dumnezeu şi care nu mai pot să lucreze”.
„Veţi ajuta, din ceea ce aveţi, pe tatăl şi pe mama voastră, pe aliaţii voştri, pe orfani, pe săraci şi pe călători”.
Într-adevăr, musulmanii, în general, au păstrat o anumită cinste în afaceri şi chiar o oarecare dărnicie faţă de săraci.
Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce priveşte relaţiile arabilor între ei.
Cât despre străini şi mai ales despre creştini, – mahomedanii îi tratează ca pe nişte robi, ca pe nişte oameni lipsiţi de dreptul de proprietate.
II. – Patima de dominaţie
a) – în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viaţă şi de moarte asupra femeilor şi asupra copiilor.
Totuşi, Mahomet uşurează oarecum rigoarea acestui drept, relativ la copii.
„Nu vă omorâţi copiii de frica sărăciei;… uciderea copiilor este un mare păcat”.
Cât despre femei, falsul prooroc le încătuşează cu lanţul ignominiei, prin instituţia poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia şi care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominaţie, – ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia trufiei şi a desfrâului.
Mahomet autorizează pe adepţii lui să aibă până la patru neveste; – el însuşi a avut, la un oarecare moment, până la cincisprezece soţii legitime. Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.
„Însuraţi-vă cu femeile care vă plac: două, trei sau patru; – dacă vă e teamă că nu le puteţi întreţine pe toate, nu luaţi decât una.
Puteţi, de asemenea, să vă căsătoriţi cu roabele pe care le-aţi dobândit.
Femeia este considerată, de musulmani, fie ca o vită condamnată la o sclavie mârşavă, fie ca un instrument de plăcere, destinat să sature dorinţele bestiale ale masculilor, putreziţi de vicii.
„Dintre femeile tale, vei păstra pe cele ce-ţi convin; te vei despărţi de cele ce te plictisesc şi te vei culca cu cele ce-ţi plac”.
Fondatorul islamului, dă astfel voie credincioşilor săi să divorţeze de câte ori vor voi. Dar adaugă, ca să poleiască pilula:
„Divorţul, întâia şi a doua oară, trebuie să se facă cu blândeţe, politeţe şi binefaceri”.
Şi acest legislator nu ţine nici o socoteală de faptul că, de pe urma poligamiei, femeile sunt groaznic chinuite de gelozie, trebuind ca, mai multe, să-şi împartă iubirea unui singur om.
Pentru a lupta contra revoltei trebuinţelor genitale, în veci nesăturate, ale acestor nenorocite femei, credincioşii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii – sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.
Dar, pentru a putea ţine în frâu o asemenea turmă de femele, în plină perioadă de rut, monştrii musulmani născociră să recurgă la masculi… fără nevoi sexuale, adică lipsiţi de organe genitale. Scopiră deci, cu forţa, robi străini, îi făcură eunuci şi îi întrebuinţară ca păzitori de harem.
Astfel, pentru a garanta continenţa cadânelor şi a asigura posesia lor, – exclusiv rezervată stăpânului, – au mers până să mutileze fiinţe omeneşti, lipsindu-le pentru totdeauna de capacitatea de a crea o familie.
b) – în naţia arabă, puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de Mahomet, ca provenind de la Dumnezeu.
„Acela care se supune profetului, apostolul lui Dumnezeu, se supune lui Dumnezeu”.
Astfel, a fost uşor să se transforme instinctul de dominaţie într-o patimă neînfrânată, – adică să se schimbe în despotism şi într-o tiranie feroce, care domneşte până azi în toate ţările musulmane.
Această stare de plâns este agravată şi prin faptul că Mahomet contopeşte întruna, amândouă autorităţile, civilă şi religioasă şi vrea ca şeful statului să fie şi mare preot. Şi, în adevăr, până astăzi, califii şi sultanii sunt, în acelaşi timp, regi şi pontifi. Cu alte cuvinte, celui ce exercită dominaţia, i se dă ca misie să se opună la dezvoltarea patimei de dominaţie, în el însuşi, – ceea ce în practică este foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat.
Acest fapt este un semn indiscutabil că Mahomet a stabilit o simplă instituţie naţională, – iar nu, după cum pretindea el, o religie universală.
Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi. El uzează şi abuzează într-atâta, de această teribilă prerogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor asupra supuşilor săi armeni, – măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluţie franceză,… asemenea masacre neputând fi decât efectele izbucnirii patimilor de dominaţie şi de proprietate.
Dar, ceea ce este şi mai grav, Mahomet transmite tuturor musulmanilor această putere de viaţa şi de moarte asupra ghiaurilor.
„Ucideţi pe necredincioşi, unde îi veţi întâlni; luaţi-i robi şi observaţi pe unde trec, pentru ca să le întindeţi curse”.
„Omorâţi pe cei răi, pentru ca să înlăturaţi răscoala şi ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu”.
Mahomet promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.
„Dacă sunteţi ucişi, luptând pentru credinţă, veţi fi adunaţi înaintea divinei Majestăţi ca să fiţi răsplătiţi”.
Prima consecinţă a acestei stări de lucruri, a fost nişte războaie teribile, – adevărate războaie de exterminare, care pustiesc ţările prin măcelărirea locuitorilor şi prin incendierea locuinţelor, – războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum şi cea a popoarelor cu care ei au venit în contact.
Naţiuni, odinioară înfloritoare, din Asia Occidentală şi din Africa de Nord, sunt acum moarte, de pe urma acestor cataclisme, iar civilizaţiile lor, atât de înaintate în timpul romanilor, sunt pierdute pentru vecie.
Cele din Peninsula Balcanică, sugrumate de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viaţă, renăscură din cenuşa lor, şi luară repede, în câţiva ani, un avânt de viaţă şi de cultură.
Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semănat, – împreună cu devastarea, – inerţia, somnul sau moartea.
Însă, pseudo-profetul nu s-a mulţumit cu ruinele ce grămădea în trecerea sa.
După un război, învinşii, care nu erau ucişi, erau luaţi ca robi.
Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calamitate, ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omeneşti, adică al patimei de dominaţie, împinsă la cea din urmă expresie.
Istoria românească va păstra cu sfinţenie amintirea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile şi lupanarele islamului.
Ea nu va uita nici miile de băieţaşi, munteni şi moldoveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul, ca să îi scopească şi să îi introducă astfel în corpul ienicerilor.
O asemenea pretenţie, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul Vlad-Ţepeş şi îl hotărî să ia armele, făcând astfel ca ţara să îndure toate grozăviile unui război înfiorător.
De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; – se mai ştie că toţi negustorii de sclavi sunt mahomedani, – şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.
O altă buruiană otrăvitoare, ce creşte pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care Mahomet o adoptă după Moise, – dar agravând-o.
„Am poruncit Talionul: om pentru om, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine.
„Talionul vă este prescris şi la omoruri: liber pentru liber, sclav pentru sclav, femeie pentru femeie.
Legea Talionului se aplică chiar la insulte:
„Insultaţi pe cei ce vă vor insulta,… în acelaşi fel cum ei v-au insultat”.
Şi când te gândeşti că Hristos ne sfătuieşte să iertăm ofensele „nu până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori, câte şapte ori”!
În plus Mahomet face din răzbunare o datorie, pe care o impune credincioşilor săi ca un ordin sacru:
„Omorâţi mai ales pe cei…. ce şi-au dat silinţa ca să alunge pe profet din Meca”.
Dar Mahomet nu întrerupe nici aici faptele sale mârşave.
Printr-o neruşinată minciună el s-a dat ca prooroc şi, încă mai mult, ca cel din urmă şi cel mai mare dintre trimişii lui Dumnezeu; – pe când, în realitate, el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocupat, înainte de toate, să stabilească o împărăţie.
„Aduceţi-vă aminte că Isus a zis fiilor lui Israel: „Eu sunt trimisul lui Dumnezeu: El m-a însărcinat să confirm Vechiul Testament şi să vă anunţ că, după mine, va veni un profet ce se va chema Mahomet”.
Acest înşelător a susţinut mai întâi că Mozaismul şi Creştinismul, – de care se servise pentru a redacta Coranul, – nu sunt decât nişte criminale alterări ale învăţăturii sale, care singură este eternă.
Mai târziu, văzând cum Creştinismul devine universal, îşi închipui că şi doctrina sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei, – şi se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pământul.
Dar pentru ca să poţi pretinde că ai fondat o religie universală, trebuie ca mai întâi s-o zideşti pe adevăr şi nu să recurgi la minciună. Mai mult, trebuie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Stat naţional.
Or, aceste condiţii n-au fost împlinite de către Mahomedanism, – precum nici de Judaism, – căci ambele religii sunt bazate pe minciuni şi, în plus, constituie, una, codul naţiei arabe, cealaltă, codul naţiei jidoveşti.
Într-adevăr, nici ovreii nu pot să conceapă decât un judaism universal, – adică o curată contradicţie, un particularism general, cum zice istoricul Moehler, – iar Mesia lor, aşteptat cu nerăbdare, n-ar fi decât un fel de Mahomet, ieşit din neamul lor.
III. – Legea iubirii
În Coran, – care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, – nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.
Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva acestora din urmă, – care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri” şi câini cu faţă de om, – orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.
*
* *
În rezumata) – Coranul, – în loc să combată patima de proprietate, – a favorizat jafurile şi le-a adăugat incendiul devastator, care a acoperit cu ruine ţări întregi.
b) – Coranul, – în loc să lupte împotriva patimei de dominaţie, – a stabilit o tiranie cumplită, din care au rezultat războaie pustiitoare şi o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta, legea Talionului şi poligamia, cu corolarul său, demasculaţia păzitorilor seraiurilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul moral al islamismului.
c) – Coranul, – ca şi Talmudul, – se reazemă pe minciună.
d) – Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă şi sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi.
Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge omenesc.
Dar, dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu nişte tigri sălbatici, – ovreii, care nu se manifestă decât prin laşitate, aduc mai mult cu ploşniţele sau cu… păduchii vâscoşi şi lipicioşi, – după cum se exprimă Drumont.
Capitol din lucrarea profesorului dr. Nicolae C. Paulescu (1869-1931) “SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu